Archive for the ‘Sentimente’ Category

Aș fi vrut…

Posted: May 17, 2017 in Sentimente

tonight_400x400Aș fi vrut să te strig…

Aș fi vrut să te rog să mai stai…

Aș fi vrut sa te privesc lung si să îți transmit tot ceea ce cuvintele erau incapabile să exprime…

Aș fi vrut să te prind De mână și să transformăm lumea mea și a ta în lumea noastră…

Aș fi vrut sa am curaj și să mă apropii mai mult…

Aș fi vrut să îți fur un sărut, sincer și pur, asemenea sentimentelor ce ți le port…

Aș fi vrut să își șoptesc „te iubesc” iar tu să mă cuprinzi și să îmi arăți cât de frumoasă e lumea din brațele tale…

Aș fi vrut să îmi pictezi în cuvinte lumea noastră prin ochii tăi…

Aș fi vrut să râmâi..o clipă..două..o viață..

Advertisements

„Îmi ești drag!”, îți șoptesc în gând, în timp ce cuvintele din lumea reală continuă să curgă fluent, separând două universuri total diferite. Într-unul suntem noi…în altul tu și eu. 

Aș vrea să iau telefonul și să îți scriu. Dar ce pot să îți spun? Ce cuvinte să aleg astfel īncât să nu pară că lucrurile sunt departe de o normalitate etică și socială? Ce drum să urmez astfel încât să nu pierd ceea ce am construit până acum?

Ai venit ca o adiere caldă și m-ai făcut să cred în tine mai mult decât au reușit alte persoane în ani. O clipă magică în care parcă sufletele noastre au făcut un pact – acela de ne aduce īmpreună. Nu știu când și nici cum. Dar simt. Nu îmi cere explicații. Le-am pierdut pe undeva. Au spus că prea mulți de ce pot strica tot farmecul. Și au fugit. Oricum nu aveam nevoie de ele. Nu vreau să justific ceea ce simt. Vreau doar sa îți spun. Vreau doar să știi că într-un colț din acest Univers, un suflet te caută și te vrea. Sincer și inocent ca un copil dar în egală măsură matur și responsabil. E nevoie doar să privești către el și să îl accepți în sfera ta. Ce spui? Ne urcăm amândoi într-un carusel al viselor transformate în realitate, trăind nebunește clipa, după propriile reguli?

O văd invartindu-se nerăbdătoare prin casă. Pare că nu își găsește locul deși încearcă să pară stăpână pe sine. Învăluită într-un aer de mister, zâmbește privind în zare ca și cum ar căuta ceva, ceva doar de ea știut. Nu pare să îi pese că nimeni nu înțelegea de ce se schimbase așa. Ce-i drept e că și pe ea o luaseră prin surprindere ultimele evenimente însă vroia să își păstreze siguranța de sine ce o caracteriza. O dădea de gol doar colțul drept al buzelor pe care îl ridica strengareste de fiecare dată când punea ceva la cale. Și faptul că devenise ca o albinuta, neputând să rămână mai mult de 5 minute în același loc.

“Ce este cu tine?”, o întreb parcă neașteptându-mă să primesc un răspuns.

“Greu de spus. Dificil de găsit cuvintele potrivite. E ca și cum ai vrea să pictezi cel mai frumos răsărit pe care l-ai văzut vreodată însă ai un set prăfuit de acuarele. Nu pot să îți zugrăvesc în cuvinte. Nu știu să o fac astfel încât să păstrez magia.”

“Ei, tu mereu ai creat perfectul din nimic. E nevoie doar de tine. De sentimentele tale. De încredere. De asumare. Lasă lucrurile să se așeze așa cum simt. Tu doar lasă-le să emane. Dă-le viață.”

“Viața nu le-am dat-o eu ci EL. Un EL venit în cel mai improbabil loc. Un EL blând ca o adiere dar capabil să creeze un adevărat uragan în sufletul meu. Un EL pe care aș vrea să îl strig și să îl strâng în brațe că să simtă cum a modificat ritmul inimii mele și să îl invit la un nou dans în doi. Pe o melodie compusă de el atunci când toate vocile din mine încetaseră să mai cânte.”

“Și de ce nu îl strigi? De ce nu îi spui?”

“Pentru că probabil l-aș pierde. Pentru că nu asta așteptă de la mine. Pentru că rolul meu în fața lui este cu totul altul. Pentru că prefer să continui să-l privesc păstrând în suflet universul nostru. Pentru că el simte iar dacă va vedea un rost în tot acest vis, va lua el pensulă și cu mâna mea va colora cea mai minunată realitate. “

Atât de aproape..atât de departe..

Posted: December 16, 2013 in Sentimente


O zi liniștită. O zi în care aerul plutea domol, îmbibat cu parfum de mușcate și zumzăit de albine. Nu părea că ar exista nimic ce ar fi putut demola aceasta stare care se cuibărise lin și în sufletul ei. Își luă laptopul și se așeză în grădină, hotărâtă să mai lucreze la noul proiect. Având în vedere componenta lui de on-line, deschise Facebook-ul, acel rău necesar ce iși făcea simțită prezența din ce în ce mai tare. Poze cu bebeluși pe care îi observa crescând, pe unii fără să îi fi cunoscut…imagini din diferite locații unde prieteni sau colaboratori își petreceau concediile…invitații la diferite evenimente. Aceeași monotonie zilnică.

Brusc, ceva îi atrase atenția. EA. Ce căuta acolo?! Nu îi urmărea profilul și, din câte știa, nu aveau nicio legătura directă. De ce îi apărea acolo și îi invada spațiul. Un portret al unei bătrâne se ivi la profil. Tehnica de execuție era ireproșabilă și i se părea ca într-adevăr așa o considera și ea. O persoană cu un suflet ridat de răutățile pe care le făcuse. Încercă și își amintească imaginea ei dar nu reuși. Și-o ștersese demult din minte deși nu crezuse că avea să reușească. Dar totuși, ce căuta acolo? Singurul lucru în care putea să afle era să îi deschidă profilul așa că nu ezită prea mult. I se părea ciudată lumea virtuală și accesul atât de ușor la informații. Un simplu click și se înfățișară, frumos ordonate, toate datele.

O privire scurtă și….Nu, nu se putea așa ceva. Nu era permis. Ce căuta ea acolo?! Puse laptop-ul jos, în grabă și se ridică într-o profundă stare de șoc. EA…fusese tot timpul atât de aproape, fără ca măcar să știe. O credea departe iar viața îi arăta că nu era deloc așa. Izbucni într-o râs aproape prostesc. Îi se părea că cineva își bătea joc de ea, că nu putea să fie adevărat. Mintea îi era goală în timp ce în sufletule ei revolta și furia deveniseră prietene, amestecându-se într-un sentiment nou, aproape paralizant. Nu putea să accepte.

EA să lucreze în aceleași loc în care mergea, atât de des, pe care îl iubea deși nu îi aparținea direct, în care părea că nimic rău nu își putea face apariția? Nu, era imposibil. Poate se întâlniseră, poate se salutaseră. Dar să nu o recunoască?! Doamne, cum?? Acest cum se propaga, având ecou în toată ființa ei. Din toate sediile și locațiile posibile, EA să se afle atât de aproape fără ca măcar să bănuiască. Știa extrem de bine toată echipa. Îi lua pe toți la rând în ideea de a o regăsi. Reluă procesul de atâta ori încât, la un moment dat, pierdu numărul. Și totul aproape în zadar. Mintea ei refuza cu încăpățânare să o localizeze într-un birou sau spațiu ceva mai concret.

Se gândea totuși, dincolo de acest aspect, ce simțea față de EA? O ura?! Era încă geloasă?! Nu, cu siguranță geloasă nu. Nu fusese niciodată. Chiar dacă EA era cea cu care EL împărțea același pat, nu simțise niciodată nici măcar o urmă de gelozie. Știa ca EL o iubise, o iubise cum probabil nu a iubit-o nici un alt bărbat pe lumea aceasta. O iubise și cel mai important știuse să îi transmită acest lucru. Era sigură pe sentimentele lui. Iubirea lui fusese printre puținele certitudini pe care le avea. Nu avusese niciodată, însă, remușcări. De ce? Raportat la normele sociale, nu fusese corectă față de EA și totuși nu se simțea vinovată. Îi era peste puteri să o înțeleagă. De ce nu îl proteja, de ce, dacă putea profita de o viață alături de el nu încerca să îl ajute?! Nu îi suporta indiferența față de el. Era prea mare contrastul între ei doi. Ar fi putut trece peste iubirea ce i-o purta dacă EA ar fi demonstrat că merită să o iubească. Da, asta și-ar fi dorit, ca EA să fie demnă de iubirea lui. Însă nu era și pe zi ce trecea i se confirma acest lucru. Nu reușise să îi aducă strălucirea în priviri. Ulterior aflase cât de mult suferise el încă din ziua în care se căsătoriseră. Și atunci? Cine era cu adevărat cea vinovată?! Câteva lacrimi îi brăzdară obrazul. Uitase de furie, uitase de tot. În clipa în care EL îi reapărea în minte nu putea păstra nicio urmă de răutate. El era icoana ei în fața căreia trebuia să fie dreaptă, caldă. Își dădu seama cât de mult îi lipsea. Își dădu seama că nu avusese totuși curajul să lupte până la capăt pentru el. Greșise…din naivitate. Și îl pierduse undeva, într-un timp nedefinit. Nu îi era clar dacă îl pierduse definitiv sau dacă doar trăiau în două dimensiuni: una exterioară, în care fiecare avea propria viață, propriile responsabilități și una interioară, tainică, în sufletele lor, unde nu fuseseră niciodată despărțiți. Doamne, cât îl iubise..și cât îl iubea încă.

Fu trezită din nou de gândul că poate, a doua zi, avea să o vadă pe EA. Nici nu știa cu siguranță cine era. Cum avea să se poarte?! Îi vă zâmbi rece sau o va ignora?! Ce va simți? Respiră adânc și șopti „De ce?”. Nu știa cui i se adresa: ei, lui sau unei forme divine care i se părea că se joacă cu viața și cu sentimentele ei.

Într-adevăr, erau multe de ce-uri pe care i le-ar fi pus ei. „De ce îl luai cu avionul când știai că avea probleme cu inima iar diferența de presiune îi făcea atât rău?”, „De ce nu făceai nimic să îl ajuți să își revină?”, „De ce nu iți păsa de zâmbetul lui?”, „De ce, deși fizic erai lângă el, nu puteau să îl înțelegi?”, „De ce l-ai vrut dacă îl faci să sufere?”.

Și pe el ar fi vrut să îl întrebe „De ce a lăsat-o să plece?”, „De ce nu a avut puterea să mai lupte încă puțin pentru dragostea lor?”, și „De ce hotărâse în locul ei ce era mai bine pentru ea?” Iar destinului..Divinității..Era poate întrebarea la care își dorea cel mai mult un răspuns „De ce, dacă doi oameni reușesc să vibreze pe aceeași frecvență și tot ce își doresc e să se poată lua de mână și zbura către culmi nebunite, hotărăște să îi despartă?” Se învârtea ca un leu în cușcă.

O zi calmă să transformase într-o furtună de gânduri și sentimente. Ploua peste ea cu întrebări. Era tristă și furioasă. Lacrimile se întețiseră și îi încețoșau privirea. Ce avea să facă? Și mai ales, de ce se întâmpla așa ceva? Care era motivul pentru care EA se afla acolo? Învățase că lucrurile se întâmplau cu un motiv deci și acum trebuia să existe o explicație a apariției EI. Probabil avea să o afle mai târziu. Acum nici măcar nu o bănuia..

Zidul

Posted: December 7, 2013 in Sentimente

2959

„Ce simți?”, o întreb. Încearcă să zâmbească însă o lacrimă i se prelinge pe obraz.

„Nu știu..nu pot explica în cuvinte..e mult mai mult de atât..”. Încearcă să pară prezentă însă privirea ei este pierdută în zare. „Poate ar trebui să uit…”, continuă.

„Și de ce nu o faci?”

„Nu pot. Este ceva mai puternic decât mine. Este ca și cum, un timp ai pierdut o parte din tine iar apoi, când nu mai credeai în nimic, a apărut. Este suficient de aproape încât să ai impresia că trebuie doar să întânzi mână și se va forma, din nou, acel tot care te facea să vibrezi cu întreagă ființă. Apoi vezi că în fața ta apare un zid, un zid mult prea gros prin care nu știi cum sa treci.  Te lupți dar acesta nu cedează. E dorință…e furie…e dreptul tău la fericire…ar trebui doar să găsești formula magica pentru a transforma un vis în realitate.”. Vorbește repede ca și cum toată viața ei era în acele cuvinte. Lacrimile îi inundă fața însă pare că nu le observă. Încerc să î le șterg.

„Tu ești puternică!”, îi spun. Era un adevăr. Niciodată, de când o cunoșteam, nu cedase. Se luptate mereu pentru visele ei.

„Da, probabil că sunt…sau ar trebui să fiu..dar acum…acum lipsește ceva din mine. ” Se așează pe bancă și își îndreaptă privirea spre cer. „Poate nu-i dreptul meu. Poate sunt egoistă. Poate doar eu vreau. Poate nu e să fie așa. Dar atunci…atunci de ce a apărut când nici nu mai speram?! Eu cred în destin…cred în el precum cred într-un zarzăr alb care mi-a adus cele mai frumoase clipe din viață…cum cred în porumbeii care s-au adăpostit la aerul condiționat, parcă aducând cu ei un mesaj Divin. Cred cu tărie și cu încăpățânare chiar dacă nu am soluții. Am uitat multe..poate am uitat chiar cum e sa să mai fiu eu..dar nu am uitat să cred în acele clipe în care timpul se oprea, în care soarele strălucea iar eu prindeam aripi să zbor.”

„Atunci dărâmă zidul. Sparge-l. Ce se poate întâmpla? Te poți lovi. Cu siguranța va durea. Nu va fi simplu. Poate vei plânge. Dar nu știi ce se va fi după acest moment. Poate noile răni vor mai face ca o parte din tine să moartă. Dar este posibil să nu. Poate vei avea o surprize iar zâmbetul va acoperi toate aceste goluri. Cum ar fi să întinzi brațele și să vine spre tine? Nu poți ști până când nu încerci.”

„Da! Trebuie, trebuie să îi spun cât mi-a lipsit. Uneori e suficient sa privesc din spatele zidului, să știu că, pentru câteva clipe, este acolo. Însă am nevoie de mai mult.”

„Și ce aștepți?”

„Un semn..atât..un semn..”