Archive for the ‘Ganduri’ Category

„Îmi ești drag!”, îți șoptesc în gând, în timp ce cuvintele din lumea reală continuă să curgă fluent, separând două universuri total diferite. Într-unul suntem noi…în altul tu și eu. 

Aș vrea să iau telefonul și să îți scriu. Dar ce pot să îți spun? Ce cuvinte să aleg astfel īncât să nu pară că lucrurile sunt departe de o normalitate etică și socială? Ce drum să urmez astfel încât să nu pierd ceea ce am construit până acum?

Ai venit ca o adiere caldă și m-ai făcut să cred în tine mai mult decât au reușit alte persoane în ani. O clipă magică în care parcă sufletele noastre au făcut un pact – acela de ne aduce īmpreună. Nu știu când și nici cum. Dar simt. Nu îmi cere explicații. Le-am pierdut pe undeva. Au spus că prea mulți de ce pot strica tot farmecul. Și au fugit. Oricum nu aveam nevoie de ele. Nu vreau să justific ceea ce simt. Vreau doar sa îți spun. Vreau doar să știi că într-un colț din acest Univers, un suflet te caută și te vrea. Sincer și inocent ca un copil dar în egală măsură matur și responsabil. E nevoie doar să privești către el și să îl accepți în sfera ta. Ce spui? Ne urcăm amândoi într-un carusel al viselor transformate în realitate, trăind nebunește clipa, după propriile reguli?

O văd invartindu-se nerăbdătoare prin casă. Pare că nu își găsește locul deși încearcă să pară stăpână pe sine. Învăluită într-un aer de mister, zâmbește privind în zare ca și cum ar căuta ceva, ceva doar de ea știut. Nu pare să îi pese că nimeni nu înțelegea de ce se schimbase așa. Ce-i drept e că și pe ea o luaseră prin surprindere ultimele evenimente însă vroia să își păstreze siguranța de sine ce o caracteriza. O dădea de gol doar colțul drept al buzelor pe care îl ridica strengareste de fiecare dată când punea ceva la cale. Și faptul că devenise ca o albinuta, neputând să rămână mai mult de 5 minute în același loc.

“Ce este cu tine?”, o întreb parcă neașteptându-mă să primesc un răspuns.

“Greu de spus. Dificil de găsit cuvintele potrivite. E ca și cum ai vrea să pictezi cel mai frumos răsărit pe care l-ai văzut vreodată însă ai un set prăfuit de acuarele. Nu pot să îți zugrăvesc în cuvinte. Nu știu să o fac astfel încât să păstrez magia.”

“Ei, tu mereu ai creat perfectul din nimic. E nevoie doar de tine. De sentimentele tale. De încredere. De asumare. Lasă lucrurile să se așeze așa cum simt. Tu doar lasă-le să emane. Dă-le viață.”

“Viața nu le-am dat-o eu ci EL. Un EL venit în cel mai improbabil loc. Un EL blând ca o adiere dar capabil să creeze un adevărat uragan în sufletul meu. Un EL pe care aș vrea să îl strig și să îl strâng în brațe că să simtă cum a modificat ritmul inimii mele și să îl invit la un nou dans în doi. Pe o melodie compusă de el atunci când toate vocile din mine încetaseră să mai cânte.”

“Și de ce nu îl strigi? De ce nu îi spui?”

“Pentru că probabil l-aș pierde. Pentru că nu asta așteptă de la mine. Pentru că rolul meu în fața lui este cu totul altul. Pentru că prefer să continui să-l privesc păstrând în suflet universul nostru. Pentru că el simte iar dacă va vedea un rost în tot acest vis, va lua el pensulă și cu mâna mea va colora cea mai minunată realitate. “

Motivația unui trainer

Posted: February 22, 2017 in Experiente, Ganduri

gratefulmantraO zi lungă și grea. O zi cu multe cursuri, în care simți că e prea mult și prea greu. Tragi totuși de tine ca să dai tot ce ai mai bun și să identifici o rezervă secretă de resurse (oare unde o fi aunci când ai mai multă nevoie de ea?!). Zâmbești și intrii în sala deși ai vrea să faci o piruetă și să ajungi direct sub plapumă.

Final de curs..opinii și planuri pentru următorul curs..diplome..zâmbete și voie bună..parcă e mai bine și simți că lucrurile au totuși sens iar oboseala pare să mai se depărteze. Și atunci primești o întrebare?

„Știi de ce vin eu la curs și am vrut să învăț engleză?”

„…..” (chiar nu știam motivația exactă)

„De dragul tău! Ai avut încredere în mine și mi-ai determinat să perseverez! Cum aș fi putut renunța?”

Da, aici se afla resursa mea de energie. Cum să nu îți fie dragi? Cum să nu simți că merită toate eforturile? Cum să nu îți sticlească o lacrimă în colțul ochilui drept? Și cum să nu vrei încă o ora de curs când eforturile tale par să aibă rezultat?

Nu uitați că oamenii au nevoie de informație însă ei pot străluci doar atunci când știți să îî puneți în lumina potrivită și să le dați încredere în ei!

images„Îl iubești?”, o întreb, văzând-o cum se învârtea prin birou, fără să se poată concentra la ceea ce avea de făcut.

„Da!”, veni răspunsul ei. Simplu și clar. Nu cred că realizase pentru că după două secunde își conduse mână la gură, mirată sau poate speriată.

„Și atunci ce te împiedică să îi spui?”

„Nu, știi, nu am vrut să spun asta. De fapt, eu…eu…”, începu ea să se bâlbâie,

Nu o mai las să continue. „Viața nu îți oferă timp să eziți!”, îi spun. „Toate lucrurile pot fi schimbate sau îndreptate și te conduc pe drumul care îți este destinat. Mai puțin unele – cele pe care nu le faci. Teama îți este cel mai mare dușman. Poți iubi și ți se poate răspunde sau poți lasă acea iubire să îți indunde ființa fără să găsească un ecou atunci. Dar dacă nu îți asumi, nu vei face decât să rămâi prinsă între niște întrebări, iar drumurile din fața ta nu vor mai avea ocazia să se afișeze. Nu vei putea crea nimic pentru ca ești doar o statuie înmărmurită în fața propriilor trăiri și sentimente. Nu vei fi decât un spectator apatic ce își privește filmul vieții fără să lase o amprentă asupra lui. Nu există bine sau rău total. Există situații și contexte, unghiuri de lumină, perspective care se joacă în funcție de poziția pe care o adopți. Însă dacă tu nu te implici în joc îți vei pierde dreptul de a mai trăi, indiferent că te lovești de zâmbete sau de durere. Nimeni altcineva nu își poate asuma răspunderea pentru ceea ce ți se întâmplă dacă inclusiv tu te ascunzi. Spune, striga chiar și asumă-ți. Plângi, râzi, fii furioasă sau amuzâ-te, însă asuma-ți. Toate trăirile acestea îți aparțin și au valoarea pe care le-o acorzi tu.

Și în fond..nicio întrebare nu primește răspuns dacă nu este pusă.”

Zilele trecute discutam cu cineva despre ceea ce înseamnă să fii trainer. Una dintre întrebări mi-a rămas în minte „Care a fost primul tău training?”

Răspunsul meu a fost unul neașteptat. Probabil persoana din fața mea se aștepta să îi povestesc despre mediul de afaceri sau despre cum am gestionat o echipă de manageri. Ei bine , nu. Toate acestea au venit mai tărziu. Prima mea zi ca persoană care încearcă să îi învețe pe cei în fața cărora se află a fost demult, în semestrul al doilea din clasa a V-a. Nu o voi uita niciodată.

Eram la ora de matematică. Profesorul meu, cel care avea să-mi devină în timp model și mentor, s-a apropiat de mine și mi-a spus simplu și direct: „Adela, sunt chemat la Minister. Rămâi în locul meu, îți scoți colegii pe rând la tablă iar mâine îmi predai lista cu note”. L-am privit mirată.

„Eu? De ce eu? Și cum fac asta?”

Știam că toți așteptau de la mine note mari. În același timp, eram responsabilă ca acele note să reflecte adevărul. Nu puteam pierde încrederea nimănui. Grea decizie pentru un copil de unsprezece ani. Singura variantă care mi-a venit în minte a fost alegerea unor exerciții corespunzătoare nivelului de pregătire al fiecăruia dintre colegii mei. Cum culegerea cu puișor (poate o parte dintre voi v-o amintiți) era destul de permisivă, având numeroase exerciții, punerea în practică a acestei idei nu a fost deloc dificilă.

Atunci am înțeles un lucru important: trebuie să găsești elementele care să pună în valoare ce-i mai bun în fiecare persoană, nu să îi demonstrezi că nu se descurcă. Trebuie să identifici acel „ceva”care să creeze atât grad de confort cât și provocare. Nu este simplu însă este posibil. Posibil îmi spuneți că zona de confort nu duce la progres și ca el se regăsește dincolo de acestă. Nu este greșit însă dacă scoți o persoană definitiv din zona în care se simte în ordine, nu o vei mei putea păstra motivată, nu o vei mai putea determina să iubească ceea ce face. Este important să se simtă bine în pielea ei dar în același timp să îi stârnești curiozitatea.

Probabil, fără acele ore de matematică, nu aș fi fost în totalitate ceea ce sunt acum. Am învățat să fiu responsabilă, să nu-mi fie teamă și am iubit și mai mult să lucrez cu oamenii (deși făceam acest lucru în cabinetul mamei de la 2 ani și mi se părea fascinant cum reușea ea să adapteze în funcție de fiecare pacient).

Într-o lume în care primești multe lovituri când încerci să fii buni, eu pot spune că am avut norocul să întâlnesc un om care a crezut în mine, care m-a lăsat să îmi pun în valoare abilitățile și cunoștințele, care „m-a pus în lumina reflectoarelor” fără să îmi dea ocazia să ezit și care mi-a spus „Ești bună la matematică. Ești extraordinară la o forma oameni”.

Și da, primul meu training a fost cea mai minunată oră de mate!

Un adevarat mentor

Posted: October 3, 2013 in Ganduri

Au trecut cince ani de cand a plecat intr-o lume mai bune un OM tare drag sufletului meu: profesor universitar doctor ION SMEDESCU, Presedinte-Fondator si Rector al Universitatii Romano-Americane. Desi nu am avut onoarea sa il am ca si profesor, l-am intalnit des pe holurile Universitatii. Nu mi-l aduc aminte sa fi fost suparat vreodata desi avea responsabilitati uriase. In vremea aceea, URA era cel mai minunat loc in care iti puteai dori sa fii student. De ce? Pentru ca stia sa ne asculte sau, mai corect spus, cunostea extrem de bine conceptul de ascultare active. Nu treceau pe langa dansul povestile sau problemele auzite de la studenti ci le analiza si intotdeauna incerca sa le rezolve.

Nu o sa uit niciodata ultima intalnire. Nu ma gandeam ca aveam sa nu il mai revad. Deoarece programul meu era un maraton intre etajul 2, al Facultatii de Drept si etajul 1, al RCFBII, cand nu ma incadram in timp “incalcam” putin regulamentul, folosind liftul dedicat profesorilor. Era intotdeauna mai rapid. Acesta ultima zi a fost o zi de acest gen. Desi imi spusese ca aveam permisiunea de a folosi acel lift, aveam o strangere de inima de fiecare data cand il intalneam. Nu vroiam sa il supar sau sa creada ca profit. Vazand ca dansul astepta in fata liftului, m-am gandit sa incetinesc ca sa nu il deranjez. Usile s-au deschis si am auzit o voce calda “Adela, nu vii? Si eu urc!”. A fost o surpriza extrem de placuta. A tinut usa deschisa si m-a asteptat. Cand am urcat in lift, mi-a spus “Felicitari! Rezultate precum ale tale ma determina sa lupt pentru aceasta Institutie. Ele sunt satisfactia mea!” Nu imi venea sa cred.  Nu ma simteam atat de importanta incat sa stie cum ma descurcam. Aveam intr-adevar medii aproape de 10 la ambele facultati dar nu credeam ca ar conta pentru cineva din exterior. Acele cuvinte au valorat pentru mine mai mult decat orice nota sau diploma. M-au determinat sa vreau sa fiu si mai buna iar atunci cand imi este greu, imi aduc aminte de ele.

Nu ma gandeam ca anul III aveam sa il incep prin a afla despre plecarea mult prea timpurie. As fi vrut sa il fi avut acolo mai mult. A fost un OM de la care aveai mereu ce invata..si aveai sentimentul placut ca esti acasa.

Mi-a lipsit mult in anii ce au urmat. Imi lipseste si acum cand ma intorc pentru un nou program de Master. Am insa convingerea ca din emisferele in care se afla, ne priveste si ne sustine. Sper sa fie mandru de noi, de copii dansului – asa cum ne spune in nenumarate randuri.

 “Sa va odihniti in pace, d-le Rector, sa fiti inconjurat de toata lumina pe care ati sadit-o in sufletele celor care v-au intalnit! Cu siguranta, nu va vom uita niciodata!~

Dezamagire..

Posted: September 5, 2013 in Ganduri

Disappointment_thumb[1]Sunt trista, dezamagita, scarbita…Am crezut cu tarie in oameni si am incercat sa gasesc mereu explicatii atunci cand greseau. Zilele acestea mi-au demostrat insa ca este foarte greu sa construiesti ceva cu oameni care poarta in suflet rau, ura, moarte. Cum sa te astepti sa se implice cand pe ei nu ii anima decat forta distructiva?! Si din pacate cei mai multi sunt asa.

Ieri, cand mergeam cu masina, am profitat de traficul nebun pentru a-mi lua un respiro si a lasa gandurile sa-mi zboare oriunde au dorit.

Mi-a aparut in minte Antonio, un baietel de 3-4 anisori care, atunci cand eram in scoala generala, o insotea pe nasa lui cu trupa de circ. Mi-a fost drag de cand l-am vazut. Avea niste ochi mari, care dincolo de stralucirea de copil, ascundeau o mare tristete. De obicei, statea singur, intr-un colt, pana se finaliza reprezentatia. Nu parea sa il obseve cineva. Si totusi, in scurt timp, am reusit sa ii castig increderea. Simteam nevoia de a-l inconjura cu toata grija materna de care putea da dovada o fetita de 8- 9 ani. Ce aveam sa aflu a fost extrem de socant, pentru mine, la vremea aceea. Tatal ii omorose mama, sub privirile lui. Il rugase, asa cum se pricepuse el, sa nu faca asta. Nu s-a lasat impresionat. Din contra, a incercat sa il omoare si pe el, numai ca a reusit sa fuga pe scari si sa se ascunda la o vecina. As fi vrut sa fac ceva pentru el, sa sterg cumva acea durere din sufletul lui. Era extrem de inteligent pentru varsta pe care o avea asa ca efectele intamplarii erau cu adevarat tragice. Am pastrat legatura cu el un timp, pana la finalizarea clasei a 4-a cred. La un moment dat, a disparut si nu am mai putut afla nimic. Dupa multi ani, m-am intalnit, din intamplare, cu nasa lui. Primul impuls a fost sa intreb de el. Raspunsul a venit ca o dezamagire. Tatal nu fusese condamnat deorece nu avusese discernamant, fusese internat intr-o clinica de psihiatrie, de unde fugise si isi traia fericit viata la tara, alaturi de o noua femeie. Si micutul meu? Nu a putut trece peste soc. A fugit de acasa de la varsta de 8 ani, traia pe strazi, fura si se droga. Nimeni nu a facut nimic. Nimeni nu a bagat in seama drama lui. Nimeni nu a cerut ca tatal lui sa fie macar pedepsit, nu spun sa fie decisa pedeapsa cu moartea. Si toti acei parinti care acum sufera pentru drama unui copil, atunci au fost absenti. Oare nu merita sa ii pese si cuiva de el. Dar nu fusese implicat niciun caine, nu ne puteam implica…

La fel, acum 6 ani cand faceam voluntariat in case de copii, am gasit o fetita de 11 ani cu un potential extraordinar. Daca ar fi fost ajutata, ar fi fost o persoana capabila sa ajunga foarte departe. Matusa ei nu vroia sa accepte sa fie adoptata dar nici nu ne ocupa deloc de ea. Anul trecut, am ajuns din nou la acea casa de copii. Ramona mea fusese luate de celebra matusa, batuta si obligata sa se prostitueze. Nu mai ramasese nimic din inocenta si bunatatea ei. A auzit cineva de ea?! A cerut cineva pedepsirea matusii? Eu nu stiu nimic de acest gen.

Si atunci ma intreb:  de ce atata ura asupra cainilor? Doar pentru ca apartin altei specii si nu sunt capabili sa se apare?! De ce nu vedem problemele cu adevarat grave ale acestei societati?! De ce nu vedem cat de rau muscam noi, oamenii, din inocenta unor copii?! Pentru noi de ce nu cerem pedepse?! De ce sunt atatia parinti care cer moartea cainilor dar nu se ocupa de educatia propriilor copii?! Copiii se protejeaza prin dragostea, implicarea si educatia pe care le-o oferiti , nu prin eutanasierea cainilor si a tututor celor care ne arata cat de incapabili suntem sa-i ingrijim!