Aș fi vrut…

Posted: May 17, 2017 in Sentimente

tonight_400x400Aș fi vrut să te strig…

Aș fi vrut să te rog să mai stai…

Aș fi vrut sa te privesc lung si să îți transmit tot ceea ce cuvintele erau incapabile să exprime…

Aș fi vrut să te prind De mână și să transformăm lumea mea și a ta în lumea noastră…

Aș fi vrut sa am curaj și să mă apropii mai mult…

Aș fi vrut să îți fur un sărut, sincer și pur, asemenea sentimentelor ce ți le port…

Aș fi vrut să își șoptesc „te iubesc” iar tu să mă cuprinzi și să îmi arăți cât de frumoasă e lumea din brațele tale…

Aș fi vrut să îmi pictezi în cuvinte lumea noastră prin ochii tăi…

Aș fi vrut să râmâi..o clipă..două..o viață..

„Îmi ești drag!”, îți șoptesc în gând, în timp ce cuvintele din lumea reală continuă să curgă fluent, separând două universuri total diferite. Într-unul suntem noi…în altul tu și eu. 

Aș vrea să iau telefonul și să îți scriu. Dar ce pot să îți spun? Ce cuvinte să aleg astfel īncât să nu pară că lucrurile sunt departe de o normalitate etică și socială? Ce drum să urmez astfel încât să nu pierd ceea ce am construit până acum?

Ai venit ca o adiere caldă și m-ai făcut să cred în tine mai mult decât au reușit alte persoane în ani. O clipă magică în care parcă sufletele noastre au făcut un pact – acela de ne aduce īmpreună. Nu știu când și nici cum. Dar simt. Nu îmi cere explicații. Le-am pierdut pe undeva. Au spus că prea mulți de ce pot strica tot farmecul. Și au fugit. Oricum nu aveam nevoie de ele. Nu vreau să justific ceea ce simt. Vreau doar sa îți spun. Vreau doar să știi că într-un colț din acest Univers, un suflet te caută și te vrea. Sincer și inocent ca un copil dar în egală măsură matur și responsabil. E nevoie doar să privești către el și să îl accepți în sfera ta. Ce spui? Ne urcăm amândoi într-un carusel al viselor transformate în realitate, trăind nebunește clipa, după propriile reguli?

O văd invartindu-se nerăbdătoare prin casă. Pare că nu își găsește locul deși încearcă să pară stăpână pe sine. Învăluită într-un aer de mister, zâmbește privind în zare ca și cum ar căuta ceva, ceva doar de ea știut. Nu pare să îi pese că nimeni nu înțelegea de ce se schimbase așa. Ce-i drept e că și pe ea o luaseră prin surprindere ultimele evenimente însă vroia să își păstreze siguranța de sine ce o caracteriza. O dădea de gol doar colțul drept al buzelor pe care îl ridica strengareste de fiecare dată când punea ceva la cale. Și faptul că devenise ca o albinuta, neputând să rămână mai mult de 5 minute în același loc.

“Ce este cu tine?”, o întreb parcă neașteptându-mă să primesc un răspuns.

“Greu de spus. Dificil de găsit cuvintele potrivite. E ca și cum ai vrea să pictezi cel mai frumos răsărit pe care l-ai văzut vreodată însă ai un set prăfuit de acuarele. Nu pot să îți zugrăvesc în cuvinte. Nu știu să o fac astfel încât să păstrez magia.”

“Ei, tu mereu ai creat perfectul din nimic. E nevoie doar de tine. De sentimentele tale. De încredere. De asumare. Lasă lucrurile să se așeze așa cum simt. Tu doar lasă-le să emane. Dă-le viață.”

“Viața nu le-am dat-o eu ci EL. Un EL venit în cel mai improbabil loc. Un EL blând ca o adiere dar capabil să creeze un adevărat uragan în sufletul meu. Un EL pe care aș vrea să îl strig și să îl strâng în brațe că să simtă cum a modificat ritmul inimii mele și să îl invit la un nou dans în doi. Pe o melodie compusă de el atunci când toate vocile din mine încetaseră să mai cânte.”

“Și de ce nu îl strigi? De ce nu îi spui?”

“Pentru că probabil l-aș pierde. Pentru că nu asta așteptă de la mine. Pentru că rolul meu în fața lui este cu totul altul. Pentru că prefer să continui să-l privesc păstrând în suflet universul nostru. Pentru că el simte iar dacă va vedea un rost în tot acest vis, va lua el pensulă și cu mâna mea va colora cea mai minunată realitate. “

Motivația unui trainer

Posted: February 22, 2017 in Experiente, Ganduri

gratefulmantraO zi lungă și grea. O zi cu multe cursuri, în care simți că e prea mult și prea greu. Tragi totuși de tine ca să dai tot ce ai mai bun și să identifici o rezervă secretă de resurse (oare unde o fi aunci când ai mai multă nevoie de ea?!). Zâmbești și intrii în sala deși ai vrea să faci o piruetă și să ajungi direct sub plapumă.

Final de curs..opinii și planuri pentru următorul curs..diplome..zâmbete și voie bună..parcă e mai bine și simți că lucrurile au totuși sens iar oboseala pare să mai se depărteze. Și atunci primești o întrebare?

„Știi de ce vin eu la curs și am vrut să învăț engleză?”

„…..” (chiar nu știam motivația exactă)

„De dragul tău! Ai avut încredere în mine și mi-ai determinat să perseverez! Cum aș fi putut renunța?”

Da, aici se afla resursa mea de energie. Cum să nu îți fie dragi? Cum să nu simți că merită toate eforturile? Cum să nu îți sticlească o lacrimă în colțul ochilui drept? Și cum să nu vrei încă o ora de curs când eforturile tale par să aibă rezultat?

Nu uitați că oamenii au nevoie de informație însă ei pot străluci doar atunci când știți să îî puneți în lumina potrivită și să le dați încredere în ei!

images„Îl iubești?”, o întreb, văzând-o cum se învârtea prin birou, fără să se poată concentra la ceea ce avea de făcut.

„Da!”, veni răspunsul ei. Simplu și clar. Nu cred că realizase pentru că după două secunde își conduse mână la gură, mirată sau poate speriată.

„Și atunci ce te împiedică să îi spui?”

„Nu, știi, nu am vrut să spun asta. De fapt, eu…eu…”, începu ea să se bâlbâie,

Nu o mai las să continue. „Viața nu îți oferă timp să eziți!”, îi spun. „Toate lucrurile pot fi schimbate sau îndreptate și te conduc pe drumul care îți este destinat. Mai puțin unele – cele pe care nu le faci. Teama îți este cel mai mare dușman. Poți iubi și ți se poate răspunde sau poți lasă acea iubire să îți indunde ființa fără să găsească un ecou atunci. Dar dacă nu îți asumi, nu vei face decât să rămâi prinsă între niște întrebări, iar drumurile din fața ta nu vor mai avea ocazia să se afișeze. Nu vei putea crea nimic pentru ca ești doar o statuie înmărmurită în fața propriilor trăiri și sentimente. Nu vei fi decât un spectator apatic ce își privește filmul vieții fără să lase o amprentă asupra lui. Nu există bine sau rău total. Există situații și contexte, unghiuri de lumină, perspective care se joacă în funcție de poziția pe care o adopți. Însă dacă tu nu te implici în joc îți vei pierde dreptul de a mai trăi, indiferent că te lovești de zâmbete sau de durere. Nimeni altcineva nu își poate asuma răspunderea pentru ceea ce ți se întâmplă dacă inclusiv tu te ascunzi. Spune, striga chiar și asumă-ți. Plângi, râzi, fii furioasă sau amuzâ-te, însă asuma-ți. Toate trăirile acestea îți aparțin și au valoarea pe care le-o acorzi tu.

Și în fond..nicio întrebare nu primește răspuns dacă nu este pusă.”

Zilele trecute discutam cu cineva despre ceea ce înseamnă să fii trainer. Una dintre întrebări mi-a rămas în minte „Care a fost primul tău training?”

Răspunsul meu a fost unul neașteptat. Probabil persoana din fața mea se aștepta să îi povestesc despre mediul de afaceri sau despre cum am gestionat o echipă de manageri. Ei bine , nu. Toate acestea au venit mai tărziu. Prima mea zi ca persoană care încearcă să îi învețe pe cei în fața cărora se află a fost demult, în semestrul al doilea din clasa a V-a. Nu o voi uita niciodată.

Eram la ora de matematică. Profesorul meu, cel care avea să-mi devină în timp model și mentor, s-a apropiat de mine și mi-a spus simplu și direct: „Adela, sunt chemat la Minister. Rămâi în locul meu, îți scoți colegii pe rând la tablă iar mâine îmi predai lista cu note”. L-am privit mirată.

„Eu? De ce eu? Și cum fac asta?”

Știam că toți așteptau de la mine note mari. În același timp, eram responsabilă ca acele note să reflecte adevărul. Nu puteam pierde încrederea nimănui. Grea decizie pentru un copil de unsprezece ani. Singura variantă care mi-a venit în minte a fost alegerea unor exerciții corespunzătoare nivelului de pregătire al fiecăruia dintre colegii mei. Cum culegerea cu puișor (poate o parte dintre voi v-o amintiți) era destul de permisivă, având numeroase exerciții, punerea în practică a acestei idei nu a fost deloc dificilă.

Atunci am înțeles un lucru important: trebuie să găsești elementele care să pună în valoare ce-i mai bun în fiecare persoană, nu să îi demonstrezi că nu se descurcă. Trebuie să identifici acel „ceva”care să creeze atât grad de confort cât și provocare. Nu este simplu însă este posibil. Posibil îmi spuneți că zona de confort nu duce la progres și ca el se regăsește dincolo de acestă. Nu este greșit însă dacă scoți o persoană definitiv din zona în care se simte în ordine, nu o vei mei putea păstra motivată, nu o vei mai putea determina să iubească ceea ce face. Este important să se simtă bine în pielea ei dar în același timp să îi stârnești curiozitatea.

Probabil, fără acele ore de matematică, nu aș fi fost în totalitate ceea ce sunt acum. Am învățat să fiu responsabilă, să nu-mi fie teamă și am iubit și mai mult să lucrez cu oamenii (deși făceam acest lucru în cabinetul mamei de la 2 ani și mi se părea fascinant cum reușea ea să adapteze în funcție de fiecare pacient).

Într-o lume în care primești multe lovituri când încerci să fii buni, eu pot spune că am avut norocul să întâlnesc un om care a crezut în mine, care m-a lăsat să îmi pun în valoare abilitățile și cunoștințele, care „m-a pus în lumina reflectoarelor” fără să îmi dea ocazia să ezit și care mi-a spus „Ești bună la matematică. Ești extraordinară la o forma oameni”.

Și da, primul meu training a fost cea mai minunată oră de mate!

Atât de aproape..atât de departe..

Posted: December 16, 2013 in Sentimente


O zi liniștită. O zi în care aerul plutea domol, îmbibat cu parfum de mușcate și zumzăit de albine. Nu părea că ar exista nimic ce ar fi putut demola aceasta stare care se cuibărise lin și în sufletul ei. Își luă laptopul și se așeză în grădină, hotărâtă să mai lucreze la noul proiect. Având în vedere componenta lui de on-line, deschise Facebook-ul, acel rău necesar ce iși făcea simțită prezența din ce în ce mai tare. Poze cu bebeluși pe care îi observa crescând, pe unii fără să îi fi cunoscut…imagini din diferite locații unde prieteni sau colaboratori își petreceau concediile…invitații la diferite evenimente. Aceeași monotonie zilnică.

Brusc, ceva îi atrase atenția. EA. Ce căuta acolo?! Nu îi urmărea profilul și, din câte știa, nu aveau nicio legătura directă. De ce îi apărea acolo și îi invada spațiul. Un portret al unei bătrâne se ivi la profil. Tehnica de execuție era ireproșabilă și i se părea ca într-adevăr așa o considera și ea. O persoană cu un suflet ridat de răutățile pe care le făcuse. Încercă și își amintească imaginea ei dar nu reuși. Și-o ștersese demult din minte deși nu crezuse că avea să reușească. Dar totuși, ce căuta acolo? Singurul lucru în care putea să afle era să îi deschidă profilul așa că nu ezită prea mult. I se părea ciudată lumea virtuală și accesul atât de ușor la informații. Un simplu click și se înfățișară, frumos ordonate, toate datele.

O privire scurtă și….Nu, nu se putea așa ceva. Nu era permis. Ce căuta ea acolo?! Puse laptop-ul jos, în grabă și se ridică într-o profundă stare de șoc. EA…fusese tot timpul atât de aproape, fără ca măcar să știe. O credea departe iar viața îi arăta că nu era deloc așa. Izbucni într-o râs aproape prostesc. Îi se părea că cineva își bătea joc de ea, că nu putea să fie adevărat. Mintea îi era goală în timp ce în sufletule ei revolta și furia deveniseră prietene, amestecându-se într-un sentiment nou, aproape paralizant. Nu putea să accepte.

EA să lucreze în aceleași loc în care mergea, atât de des, pe care îl iubea deși nu îi aparținea direct, în care părea că nimic rău nu își putea face apariția? Nu, era imposibil. Poate se întâlniseră, poate se salutaseră. Dar să nu o recunoască?! Doamne, cum?? Acest cum se propaga, având ecou în toată ființa ei. Din toate sediile și locațiile posibile, EA să se afle atât de aproape fără ca măcar să bănuiască. Știa extrem de bine toată echipa. Îi lua pe toți la rând în ideea de a o regăsi. Reluă procesul de atâta ori încât, la un moment dat, pierdu numărul. Și totul aproape în zadar. Mintea ei refuza cu încăpățânare să o localizeze într-un birou sau spațiu ceva mai concret.

Se gândea totuși, dincolo de acest aspect, ce simțea față de EA? O ura?! Era încă geloasă?! Nu, cu siguranță geloasă nu. Nu fusese niciodată. Chiar dacă EA era cea cu care EL împărțea același pat, nu simțise niciodată nici măcar o urmă de gelozie. Știa ca EL o iubise, o iubise cum probabil nu a iubit-o nici un alt bărbat pe lumea aceasta. O iubise și cel mai important știuse să îi transmită acest lucru. Era sigură pe sentimentele lui. Iubirea lui fusese printre puținele certitudini pe care le avea. Nu avusese niciodată, însă, remușcări. De ce? Raportat la normele sociale, nu fusese corectă față de EA și totuși nu se simțea vinovată. Îi era peste puteri să o înțeleagă. De ce nu îl proteja, de ce, dacă putea profita de o viață alături de el nu încerca să îl ajute?! Nu îi suporta indiferența față de el. Era prea mare contrastul între ei doi. Ar fi putut trece peste iubirea ce i-o purta dacă EA ar fi demonstrat că merită să o iubească. Da, asta și-ar fi dorit, ca EA să fie demnă de iubirea lui. Însă nu era și pe zi ce trecea i se confirma acest lucru. Nu reușise să îi aducă strălucirea în priviri. Ulterior aflase cât de mult suferise el încă din ziua în care se căsătoriseră. Și atunci? Cine era cu adevărat cea vinovată?! Câteva lacrimi îi brăzdară obrazul. Uitase de furie, uitase de tot. În clipa în care EL îi reapărea în minte nu putea păstra nicio urmă de răutate. El era icoana ei în fața căreia trebuia să fie dreaptă, caldă. Își dădu seama cât de mult îi lipsea. Își dădu seama că nu avusese totuși curajul să lupte până la capăt pentru el. Greșise…din naivitate. Și îl pierduse undeva, într-un timp nedefinit. Nu îi era clar dacă îl pierduse definitiv sau dacă doar trăiau în două dimensiuni: una exterioară, în care fiecare avea propria viață, propriile responsabilități și una interioară, tainică, în sufletele lor, unde nu fuseseră niciodată despărțiți. Doamne, cât îl iubise..și cât îl iubea încă.

Fu trezită din nou de gândul că poate, a doua zi, avea să o vadă pe EA. Nici nu știa cu siguranță cine era. Cum avea să se poarte?! Îi vă zâmbi rece sau o va ignora?! Ce va simți? Respiră adânc și șopti „De ce?”. Nu știa cui i se adresa: ei, lui sau unei forme divine care i se părea că se joacă cu viața și cu sentimentele ei.

Într-adevăr, erau multe de ce-uri pe care i le-ar fi pus ei. „De ce îl luai cu avionul când știai că avea probleme cu inima iar diferența de presiune îi făcea atât rău?”, „De ce nu făceai nimic să îl ajuți să își revină?”, „De ce nu iți păsa de zâmbetul lui?”, „De ce, deși fizic erai lângă el, nu puteau să îl înțelegi?”, „De ce l-ai vrut dacă îl faci să sufere?”.

Și pe el ar fi vrut să îl întrebe „De ce a lăsat-o să plece?”, „De ce nu a avut puterea să mai lupte încă puțin pentru dragostea lor?”, și „De ce hotărâse în locul ei ce era mai bine pentru ea?” Iar destinului..Divinității..Era poate întrebarea la care își dorea cel mai mult un răspuns „De ce, dacă doi oameni reușesc să vibreze pe aceeași frecvență și tot ce își doresc e să se poată lua de mână și zbura către culmi nebunite, hotărăște să îi despartă?” Se învârtea ca un leu în cușcă.

O zi calmă să transformase într-o furtună de gânduri și sentimente. Ploua peste ea cu întrebări. Era tristă și furioasă. Lacrimile se întețiseră și îi încețoșau privirea. Ce avea să facă? Și mai ales, de ce se întâmpla așa ceva? Care era motivul pentru care EA se afla acolo? Învățase că lucrurile se întâmplau cu un motiv deci și acum trebuia să existe o explicație a apariției EI. Probabil avea să o afle mai târziu. Acum nici măcar nu o bănuia..